Când aproape toate conversaţiile noastre cu prietenii se învârt în jurul LUI -problemele lui, gândurile lui, sentimentele lui – şi aproape toate propoziţiile noastre încep cu “el…”, înseamnă că îl iubim prea mult. Dar niciodata nu m-am gandit ca asta ar putea fi o problema psihica, cu atat mai mult ca ar fi o problema legata de comportamentul parintilor fata de tine inca din copilarie. M-am gandit ca e vorba de dragostea imensa pe care i-o porti barbatului de langa tine pentru care ai face orice.
Cand colo, citind cartea lui Robin Norwood, “Femeile care iubesc prea mult — atunci cand iti doreşti si speri că el se va schimba”, Editura Amaltea, am ajuns la alte concluzii. Cartea se poate gasi si pe internet, pe site-ul www.scribd.com.
Ce spune autoarea?! Fetelor, bagati la cap, ca e grav!
“Când îi găsim scuze pentru indispoziţiile, iritările, indiferenţa sau tăcerile prelungite, punându-le pe seama unei copilării nefericite şi încercăm să acţionăm ca terapeuţi, înseamnă că îl iubim prea mult. Cand relaţia cu el ne periclitează fiinţa emoţională, şi poatechiar satatea şi integritatea corporală, e deja clar că il iubim prea mult. Chiar şi atunci cand inţelegem că relaţia pe care o avem nu este ceea ce ne doream, ne vine totuşi atat de greu să ii punem capăt. Foarte multe dintre noi am devenit “dependente de bărbaţi”.
Te-ai găsit vreodată in situaţia de a fi obsedată de un bărbat, ai bănuit probabil că la originea acelei obsesii nu era dragostea, ci teama. Femeile care iubesc obsesiv sunt impovărate de teamă – teama de singurătate, teama de a nu fi demne de iubire, teama de a nu fi ignorate, abandonate sau distruse. Ne dăruim dragostea in speranţa că bărbatul de care suntem obsedate ne va alunga temerile. In loc de asta, temerile şi obsesiile noastre se adancesc pană intr-atat, incat dorinţa de a dărui dragoste pentru a primi, la randul nostru, iubire, devine izvorul de energie al vieţii noastre.
Intrucat nu ai reuşit să-ţi transformi părinţii (sau doar unul din ei) in personajele tandre, iubitoare, după care ai tanjit atat, reacţionezi cu tot sufletul atunci cand intalneşti acel tip arhicunoscut de bărbat indisponibil emoţional, pe care incerci -ca şi in trecut – să-1 schimbi prin iubirea pe care i-o arăţi.
Terorizată de posibilitatea abandonului, faci orice să salvezi de la destrămare relaţia cu un bărbat. Aproape nimic nu va fi prea dificil, nu va lua prea mult tim prea costisitor dacă il „ajută” pe bărbatul cu care ai o relaţie. Obişnuită cu lipsa dragostei intr-o relaţie personală, eştidispusă să aştepţi, să speri şi să iţi dai şi mai mult silinţa să-i faci pe plac. Respectul de sine este extrem de scăzut şi, in forul tău interior, nu crezi că meriţi să fii fericită. Crezi, mai degrabă, că trebuie să lupţi pentru a obţine dreptul la fericire. Pentru că ai a avut parte de o copilărie lipsită desiguranţă, simţi nevoia disperată de a avea controlul asupra bărbaţilor şi relaţiilor tale amoroase. Iţi ascunzi acest efort de a controla oamenii şi situaţiile sub masca “ajutorului”. Nu te simţi atrasă de bărbaţi amabili, echilibraţi, demni de incredere şi interesaţi de persoana ta. Pe aceştia ii consideri „plicticoşi”.”
Voi ce parere aveti?! Asa sa stea lucrurile?!
Diana a zis,
septembrie 14, 2009 la 11:39 am
Cu siguranta.